De Sorian (Sorin Cretu) Martie, 2013

***

 

Plutesc peste apele acestui pământ,

Le simt tumulturile vinovate..

Adâncul lor nevăzut mă ademeneste,

Înăbusitor,

Privirea mi se înfruptă din luminile lumii,

De dor mirate.

 

Întinsul lor,

O vale fără capăt , tăcut-înnegurată, dar vie;

Voci mă strigă de dinăuntru încet,

Un cântec ademenitor abia soptit

Dar frenetic si acaparator si plin,

Asemeni unei geamat încă nedeslusit..

Răsunând de departe..

 

Din profunzimi,

Gândurile uitării se ridica ca un fum prevestitor,

Si mă străbat în nesiguranta mea

Prea cutezătoare,

Aproape neomeneasca.

 

Mă simt ca un dansator trădat

De pasul lui din urmă,

Încătusat în Larma

Tuturor laudelor si tuturor râsetelor..,

Cu ochii aplecati sub greutatea lor,

Silabisindu-si bătăile inimii,

Ca-ntr-un denunt niciodată isprăvit

Al poverii salvării;

As vrea să uit..dar nu mai plâng.

 

Plutesc asemeni unui gând, la apus

Pe ape prea adanci, nepătrunse,

Chemarea lor rămâne fără semn,

Si mă înfruntă,

Amenintător.

 

Patima vietii din mine

Este suflul meu eliberator,

Ca un bun vestitor deghizat într-o umbră..

Adâncul mă priveste însă,

Înăuntrul frumoaselor mele nestiri..

Cuceritor.

 

As vrea sa fiu orb

Să nu-i ascult zarea prea mare..

Dar ochiul mi se cuprinde arzând

În cuvântul acestei vieti,

Cel de demult ascuns, fără nume..

Ca o dorintă agonizand

La vestea propriei neînfăptuiri..

 

Acele voci..doar pământul neputintei mele,

Acele ape..doar cerul în care-mi ispăsesc tăcerea.

Dragostea nostra de pamânt,

Ea care ne este murmurată,

Si care ne înlăntuie,

Fie ea pragul celei mai sfinte sincerităti,

Asemeni unui dumnezeu

Fermecat.

 

***

Please reload