De Sorian (Sorin Cretu) 1995

***

 

Există tăcerea zeilor şi există tăcerea oamenilor,

Dar tăcerea oamenilor e mai mare

Există tăcerea chipului însingurat,

Exită tăcerea inimii pline de dragoste

Şi există tăcerea gândului întrebător din om.

Există tăcerea îndoielilor,

Există tăcerea pietrei,care nu se îndoieşte de nimic

În înfăţişarea ei neclintită.

 

Există tăcerea îndrăgostiţilor,

Iar cântecul lor de dragoste e tot tăcere.

 

Există tăcerea sfinţilor şi marea tăcere a păcatului,

Şi păcătosul este astfel un om tăcut…

Dar mai mare e tăcerea înaintea căderii în păcat,

Tăcerea diavolului ispititor din om.

 

Există tăcerea mormântului,

Dar mai mare e tăcerea celui ce trăieşte pe acest pământ

Înmormântat de viu.

 

Există tăcerea dorului de joc,

Jocul de-a iubirea.

Există tăcerea dorului de dor ,

Dar mai mare este ascunsa tăcere a dorului de moarte.

Şi există tăcerea vieţii,apoi tăcerea sublimă a împlinirii şi împăcării;

 

Există tăcerea dulce a zborului de pasăre …

Dar tăcerea cea mai amară este cea a neputinţei de a zbura

Peste lume.

Şi tot tăcere este locuirea omului pe acest pământ…

 

Există tăcerea înţeleptului;dar ea cântă…

Şi există tăcerea duhurilor rele ,

Dar  tăcerea mai mare e a celor stăpâniţi de ele.

 

Există tăcerea muzicii şi a coardelor ,

Tăcere este ceea ce le leagă de sufletul omului…

 

Tăcere e să mergi şi tristă tăcere este să nu vezi pe unde mergi,

Căci paşii tăi nu văd…

Există tăcerea drumului necălăuzitor,

Dar tăcerea orbilor neluminaţi e şi mai mare…

 

Apoi există tăcerea pământului

Şi ea este binecuvântare pentru cel roditor

Iar chin este tăcerea celui ce nu-şi găseşte

Pământul din care să rodească…

Dar mai mare este tăcerea celui ce nu ştie,

Că trebuie să caute neîncetat.

 

Tăcere este să visezi şi tot tăcute sunt visele ,

Când se destramă…

Şi tot tăcere este fumul vieţii ce se pierde

Înspre neştiutele tărâmuri ale morţii,

Din urmă.

 

Tăcere este iertarea şi tot tăcere,mai mare ,este

Judecata dinaintea iertării.

Dar mai tăcut e cel care te judecă…

Tăcere e fiorul sentinţei şi tăcere este clipa

Îndreptăţirii din vina omului,

Dar nai mare tăcere este în condamnarea

Fără de vină.

 

Tăcere este clipa pierdută în drumul tău

Şi tot tăcere este încrâncenarea de a nu te uita

În urmă.

Apoi,mai există tăcerea plină,eliberatoare

A celui care uitându-se în urmă, priveşte înainte…

Şi-nainte de moarte.

 

Există o tăcere a amintirilor,

Dar mai mare e tăcerea omului,care-şi uită amintirile

Şi acesta e un dezrădăcinat,

Căci timpul nu uită.

Există tăcerea misterului neîncetat,

Care curge în sufletul nostru,

În adâncul nopţii din noi.

Şi tot tăcere este încăpăţânarea de a-l şti,

Dar mai mare este tăcerea celui demn

De neştiinţă,căci el trăieşte…

 

Există tăcerea adîncului fără sfîrşit al vieţii

Şi există tăcerea necuprinsului din moarte,

Care nu ascultă ecoul omului

Aruncat, pierdut în taina ei…

Există şi tăcerea înţelegerii şi ascultării liniştii stranii

Din tăcere

Şi presimţirea cutremurului acestei nesăbuinţe,

Căci nesăbuinţă este să vrei să asculţi

Tăcerea.            

Liniştea se poate asculta,dar tăcerea nu are glas;

Ea este tăcere şi doar tace.

 

Există,apoi,tăcerea lacrimei din ochi,

Dar mai mare este tăcerea lacrimei neplînse,

Căci ea surpă drumurile firii.

Există o tăcere înainte de a te prăbuşi

Şi,curând, tăcerea căderii spre deplinătatea hăului…

Dar tăcere mai mare e să cobori mereu,

În prea adânca nelinişte a răului neînţeles,

Pierzanie fără de reazăm şi căpătâi,

În taina lumii.

 

Apoi,există tăcerea copiilor

Şi tăcere este mirarea lor,bucuria lor ,seninătatea lor.

Există însă tăcerea mai luminoasă

A sufletului ispăşit din temniţa lui de pământ.

 

Există tăcerea bunului gând,

Dar şi tăcerea mâniei ,care aruncă sufletul

În abisul nelegiuirii…

Şi tot tăcere este aspra bătaie a vântului,

Rătăcitor între întemeierile lumii,

Peste  umbra caznei noastre fără sfârşit.

 

Există tăcerea mângâierilor de foc,

Pe trupul iubitei

Şi există tăcerea voluptoasă a sărutului;

Ea te înveşmintează în răsuflarea celuilalt,

În acea clipă de încremenire…

Şi,apoi,există marea,strania tăcere de după sărut,

Când focul adâncit în cei doi,

Îşi lasă în afară arşiţa tămăduitoare…

 

Tăcere este iubirea,

Cum tăcere este tremurul florilor

Încărcate de mireasma îndurerată a căderii lor…

 

Epilogue:

 

Parfumul este acea mărturie a tuturor florilor mirositoare

Că există dinainte de a muri …

Floarea trăieşte prin mireasma sa,ca şi femeia,

Trăieşte ca întâia şi cea din urmă,

Urmă.

 

***

Please reload