***

 

Zeii  înşişi , s-a spus , coborât-au

În sufletul cel muritor ,

Ca stinse , dar pure fiinţe ale pământului ,

Într-o întunecată rătăcire ,

Între neamurile oamenilor ,

Cei cu taină înlănţuiţi

Sub poverile unei

Mereu rătăcitoare uitări...

 

O dureroasă , dar stranie dăruire

Înveşmânta pretutindeni

Arzătoarea lor viaţă ,

Iar  moartea  era  pentru  necurmatele  lor  doruri

Dezchipuirea  tuturor  ivirilor ,

Răzbunare  a  tuturor  necântatelor  cântece...

 

Câmpii  cu  flori  creşteau ,

În  adierile lor  târzii

Neîncetate  blasfemii ,

Ale deşartului vis de-a izbăvirea...

Şi ascunsa lor putreziciune ...      

Adesea , iubirile  veşted  închipuite

Crezute vedenii pierdute ,

Dintr-un uitat curaj de învingător

Îşi strigau ultima  răsuflare ,

Cea a salvării...,

Dar , fântânile , de prea multe clipe ,

Nu se mai săpau pe timpul

De secetă...,

Şi aceasta era o întruchipare

A privirii omului prin piatra ,

Ce nu-şi poate avea chip ,

Pentru că , nicicând , vocile expresiei

Nu-l mai pot cuprinde

Într-o înfăţişare

A nespusului , dar veşnic neclintit

Adevăr al firii din viaţa de om...

 

Şi se vedeau zâmbete , care erau răni ,

Şi se auzeau vorbe , care erau săgeţi ,

Şi se gândeau înţelesuri , care erau amăgirile

Străvechiului tâlc de-a iubi şi de-a urâ ,

Într-un  amar  tumult de rătăciri

Ale renaşterii...

 

Omul ,

Vremelnicul străin , nehotărât

În spaima lui de a trăi ,

Cu greu îşi blesteama soarta ,

Pe  necunoscutul  lui  tărâm ,

Al deşartelor credinţe ,

Într-o nesfinţie tulbure a cereştilor lumini...

El este sclavul de neiertat

Al  tuturor  imaginilor , iluzorii  închipuiri ,

Ce şi le oglindeşte cu temeinicie ,

În sinea lui oarbă...

 

Omul , neîncetat , cutreieră  pămîntul ,

Dar rămâne doar un călător ,

Căci , în truda lui plină de amânate nelinişti ,

Stăruieşte printre patime închipuite ,

Neînvătând şi intuind fără a-nţelege

Din tărâmul pierdutelor auziri ,

Din povaţa vechiului , uitatului  Sfătuitor...

...Bucuria îi este cea dintâi străină

Dar şi cea din urmă ,

Căci nici o taină din cele odinioară divine

Nu mai sălăşluieşte în firea lui goală.

 

Dar tăria omului se iveşte luptând ,

În hotarele tristei sale vieţi

Şi fericirea lui va fi

La  timpul  când , învingător  fiind ,

Se va smeri spre sinea-şi ,

Sub înfăţişarea celui mai demn învins...

 Iar  cunoaşterea  acestei  nobile  fericiri

Va zăbovi în el

Ca o veşnică  purificare.

 

Totuşi , zeul prea puternic si tăcut

Nu ascultă cumplita plângere a  singurătăţii ,

Căci judecata lui mândră

Este oglindirea unei mânii fără de sfârşit ;

Dar în neînţeleasa seninătate a revoltei ,

El atinge omul şi-l mângâie

Si-l poate iubi...cu dragostea

Acelei lumi a luminilor...

Nicicând , însă , păcatul nu conteneşte,

Ca neşovăielnică durere...

Pecetea unui început fără capăt ,

Prăbuşire fără capăt...

 

Şi, astfel , prăpastia se naşte în suflet

Din simţirea unei adâncimi ,

Pe care nimeni nu poate şi nu vrea să o cuprindă ;

Iar adâncul dureaza neîncetat ,

Asemeni unei profeţii străvechi...,

Dar neuitate.

Ecoul lui-copilul lui , copil adormit ,

Îţi zdrobeşte răsuflările,

Sub teama de a aştepta o vecie ,

O vecie a întunericului...

 

***